Evoluția învățământului din Rupea trebuie analizată în strânsă legătură cu transformările politice, sociale și confesionale care au marcat istoria Transilvaniei. Într-un spațiu caracterizat prin diversitate etnică și religioasă, școala a reprezentat nu doar o instituție de formare intelectuală, ci și un instrument de afirmare identitară și de consolidare comunitară.  Modul în care şcoala din Rupea a evoluat, nu poate fi rupt de componenta religioasă, biserica având o importanţă hotărâtoare. Aceasta i-a asigurat cadrul şi ocrotirea, acţionând specific pentru cele trei etnii locuitoare în Rupea, saşii, ungurii şi românii.

            În acest sens, tratarea separată a învăţământului local este impusă de condiţiile social- politice ale evoluţiei societăţii ardelene. Prima informaţie privind prezenţa unui învăţător în Rupea, datează din jurul anilor 1500, al cărui nume nu este cunoscut. Se ştie că în 1575 era retribuit în produse şi in bani, rectorul, cum era numit, fiind retribuit de comună, de plasă şi de moară. Din 1577 se cunoaşte şi numele directorului şcolii germane, anume Isaacus din Cohalm, după care urmează 129 de responsabili ai şcolii, inclusiv Iohann Kellner.  În secolul al XIX-lea cei mai de seamă rectori au fost: Graffius, apoi la 1844 KrausTraugott, cel care a infiinţat şi serata de notari, dar pentru un timp scurt. Plătit cu 370 de florin, el era atât director, cât şi secretar comunal. Şcoala menţionată mai sus, asigura o pregătire premergătoare studiilor universitare.

               În 1905 şcoala germană avea 8 cadre didactice şi peste 230 de elevi, iar din 1858 este menţionată ca învăţătoare şi o femeie: Mellas Lotte.   

              Actuala clădire a şcolii germane este rezultatul unor transformări arhitecturale din anii anteriori, 1886 şi apoi 1958. Iniţial avea 5 săli de clasă, un spaţiu pentru material didactic şi o sală pentru activităţi cultural sportive. Mai târziu a fuctionat şi în spaţiul fostului cinematograf, aflat în curtea unui locuitor sas, Schlosser. Această locaţie a devenit proprietatea şcolii în urma unui schimb cu casa de lângă actuala biserică ortodoxă din centru. Dovada implicării şcolii în viaţa educativă şi culturală a localităţii este prezenţa unei bogate biblioteci, cu trei secţii:                   – pentru corpul didactic, cu 800 de cărţi, pentru elevi cu 498 volume din care 51 româneşti, pentru comunitate cu 1638 volume.

           Şcoala avea materialul didactic necesar, aparatură de chimie, o colecţie de minerale, planse botanice şi o sală muzeu.

          Scoala maghiară şi-a desfăşurat activitatea sub tutela hotărâtoare a bisericii romano-catolice. Pe lângă aceasta funcţiona şi o şcoală primară superioar, unde ca dascăli activau preoţii, anterior anului 1866.

           În 1884, statul austro-ungar deschide o altă şcoală în Rupea, acesta cumpărând o curte săsească, aparţinând unui proprietar sas Albricht, fiind situată pe strada principala. Este prima şcoală de stat din Rupea. Astfel statul asigura elevilor manualele şi rechizitele necesare, iar de sărbători primeau şi îmbrăcăminte şi încălţăminte.

            Pe lângă această instituţie îşi continuă activitatea şi şcoala confesională anterioară de pe lângă biserica romano-catolică, mai ales sub strădania preotului Teodorus Hartman din Făgăraş, în special după 1907. După Unirea din 1918 existau 7 clase, iar  în 1930 avea 23 de băieţi,  29 de fete şi o bibliotecă.

            Pornind de la precursorul abacului, „răbojul”, socotitul, scrisul şi cititul, pot fi considerate primele discipline scolare predate atat de dascăli itineranţi, numiţi „scolares” ajutoare de preoţi şi dieci. Încă din sec.XV – sunt amintiţi în satele de pe Târnave, primii  oameni de carte , preoţi şi dascăli, biserica jucând un rol important şi în cazul românilor. Însuşi  învăţământul  românesc s-a născut şi s-a dezvoltat sub tutela acesteia, veacuri la rând fiind izvor de mângâiere şi temelie neclintită a existenţei românilor, de speranţă în mai bine. În acest sens, caracteristica confesională este cu mult mai accentuată pentru învăţământul românesc.

             Lipsită de fonduri din partea statului, şcoala primară românească a cunoscut  o dezvoltare  mai modestă, lipsită de un spaţiu adecvat şi deservită de învăţători- preoţi, plătiţi de comunitatea românească  locală.

             Aceste condiţii au menţinut activ instinctul de conservare şi chiar dacă la început şcoala era în case particulare, deviza era „Să nu fie nimeni până când nu va şti să citească, să scrie fără greşeli, până nu va învăţa căntările şi cateheza”. O dovadă în acest sens este manuscrisul numit „Codicele de la Cohalm”, descoperit şi  datat in 1592. Este scris în limba română şi conţine o serie de învăţături şi vieţi de sfinţi, conţinutul său presupunând destinaţia lui ca manual de învăţătură.

            Prima menţiune despre existenţa unei şcoli regulate confesionale româneşti în Rupea, datează din jurul anilor 1870. Astfel în 1871 românii ortodocşi din Rupea cumpără  o curte săsească, lângă casa sasului Schllosser unde ridică o biserică din lemn, într-o încăpere alăturată funcţionând şcoala, după ce anterior educaţia şcolară s-a desfăşurat în casa plugarului Gh. Bănuţ. În spaţiul cumpărat în 1871 a existat şcoala confesională ortodoxă, până în 1910 când s-a ridicat o noua clădire, actuala casă parohială a bisericii ortodoxe „de sus”. Aici au activat preoţi-educatori, până în 1899: Ioan Bercan, Ioan Buzea, Ioan Lup, George Mircea, Nicolae Morariu, Ioan Boranci-Vlaicu şi Ioan Bănuţ. Din 1899 până în 1918 conducător al şcolii a fost preotul Zaheiu Borcoman din Dacia,  care a slujit această instituţie 4 decenii.

                După 1918 şcoala devine una singură, unitate susţinută de stat, care includea şi secţia maghiară existentă în acel spaţiu. Noile realităţi deschise după Marea Unire şi necesităţile determinate de creşterea demografică, impune ca în 1937 şcoala să se extindă ca spaţiu, cu încă 3 clase la parter şi 3 la etaj, cu birouri şi magazii, director al acesteia fiind acelaşi Zaheiu Borcoman. Aici activau maghiarii, românii ortodocşi dar şi cei greco- catolici. Aceştia din urmă au frecventat şcoala înfiinţată în 1834, într-un spaţiu cumpărat  anterior  de la proprietarul sas Andreas Figulli, unde astazi este „biserica de jos”, construită in 1790 de catre negustorii brasoveni de confesiune ortodoxa dar devenita greco catolica  în 1819 când o parte din ortodocşii rupeni devin „uniţi”. În 1874,  credincioşii greco-catolici, cumpără un spaţiu alăturat bisericii  unde se va construi un edificiu destinat şcolii.

                    De menţionat că după 1918  statul român şi-a respectat cele cuprinse în „Rezoluţia de la Alba –Iulia” referitor la naţionalităţile existente în Transilvania, evident şi în Rupea,  exemplul de convieţuire, interculturalitatea fiind o necesitate si condiţie a progresului.

                  Astfel efortul secular al „obştii” în frunte cu factorul conducător spiritual, care a fost Biserica, şi-a îndeplinit scopul  în mod plenar şi necondiţionat.

Întocmit,

Șoancă Nicolae